Review: Starcraft II – Heart of the Swarm

by Odeena Posted on March 20, 2013

I was hooked on the original Starcraft when I was a kid (like everyone else under the sun) ● I’ve been a Starcraft fan ever since ● WoL didn’t disappoint ● Blizzard Entertainment is larger than life ● There’s too much opinion going around on the Internet.

Story

Spoilers ahead. While I enjoyed the WoL story a lot, HotS felt rather disjointed. The story picks up where the previous game left off, which is lovely – but a few missions in, Raynor and crew take a backseat and Kerrigan sets off on an interstellar quest for power all by herself. Soon, she goes to Char, where she finds her old Leviathan from that one bloody mission I couldn’t finish on brutal - and boom! Zerg supporting characters ahoy.

From this point until the Hyperion comes back in the picture, I felt like I was playing a different game. I can see how effort was made to differentiate between the various creatures on the Leviathan, but ultimately the interaction between them and Kerrigan was – for lack of a better word - boring.

Kerrigan and ZeratulThe only sort-of revelation in the between-mission HotS cinematics is that Abathur, who helps Kerrigan evolve different strains of Zerg, is the same creature who ‘designed’ the original Queen do Blades. Other than that, the supporting characters exist largely to serve as Kerrigan’s sounding board. One might argue that Zeratul showing up qualifies as shaking it up a little, but even that seems forced.

In comparison, WoL had things actually happening between missions (the bar fight between Raynor and Tychus is one of my favorite cinematics to date). On the other hand, when the Hyperion does make its spectacular return, the story is, once again, fun and engaging rather than one prolonged snoozefest.

On the other hand, I like how HotS set the stage for the grand finale in LotV with all the new tidbits about Amon. (Then again, much as I admire Blizzard’s Creative Department and want to be a part of it someday… weren’t there enough Amons in the world already?)

Campaign

One of my biggest gripes with WoL was that some of the upgrades you could pick for your base and troops felt like filler content with no real impact on your progress. On the other hand, HotS lets you customize all of your troops in different ways and gives you a chance to test all the options before settling for one. I felt very zerg-y customizing my units to get that swarm-like feeling (3 for 2 zerglings with insta-revive, roachling and broodling spawns), not to mention having Kerrigan’s ultimate ability spawn a billion Primal Zerg that could obliterate a base easily.

But – and it’s a big ‘but’ (all big butt jokes go here [___]) – the campaign overall felt far less satisfying than the WoL missions, alternating between faceroll and pulling your hair out. Every mission felt like it was specifically tailored for the unit it introduced, so the strategy aspect went right out the window as long as you could macro out and spam said unit with additional supports (eg. mutalisks or hydras for AA). On the other hand, the early missions were quite frustrating on hard or brutal difficulty and lead to some ridiculous situations, like ling-bling-queens vs. tanks and thors.

Speaking of queens, their role in HotS makes it so you can win almost every mission spamming nothing but (auto-cast heal + armored + big range + Kerrigan = GG) in all but the last one. I honestly missed the Inject Larvae mechanic from the WoL multiplayer, and the Transfusion auto-cast takes away a lot of the good micro you need as a Zerg player.

To sum up, the campaign is fairly accessible on hard difficulty and moderately challenging on brutal. That says a lot compared to WoL, where I struggled with plenty of missions on max difficulty. My guess is that this falls under the general tendency to dumb down ALL the games so every casual and their mum can play. I mean, they give achievements for the dumbest sh!t these days. Case in point:

Most retarded achievement ever

Whatever happened to achievements being… y’know… achieved?

Kerrigan

Perhaps my biggest gripe with the HotS campaign is Kerrigan – on so, so many levels.

Let’s start with game mechanics. WoL was more strategy than hero play. HotS is the opposite. Kerrigan “levels up” with every mission and additional objective you complete. At certain levels, she unlocks various abilities WoW-style (the system is similar to WoW’s current talent trees). While I think it’s a capital idea to blur the lines between genres, Kerrigan becomes so bloody overpowered towards the end of the campaign she can single-handedly wipe out any base or unit on the map.

The HotS campaign is kinda faceroll if you ask meAside from the fact that Kerigan’s abilities are insanely OP (she can one-shot anything, spawn an entire swarm all by herself, grant +HP and regen to all friendly units and so on), her energy regenerates so fast that all but her ultimate ability are spammable. You can play almost every mission MOBA-style with no problem whatsoever. The same goes for the other hero units, which for the sake of not spoiling one of the biggest twists in the game I won’t list here.

Moving on, the storyline is one big Canadian-style “Eh?”. More spoilers here. 

Remember how Raynor spent most of WoL chasing down artefact pieces so he can de-Zerg Kerrigan and they can live happily ever after? Well, you can forget all that, because the Queen of Blades is back and bitchin’ faster than you can say “Wait, wuh?” Yes, this is a Zerg-themed expansion. Yes, Kerigan is the single most badass woman in any Blizzard franchise (Sylvannas? Feh.) and yes, the Queen of Blades has been a Zerg symbol for more than ten years now, but then why oh why write the WoL ending the way it went down rather than, say, weaken her but keep her all Zerged up? It makes about as much sense as any given WoW lore post-WotLK.

And finally, there’s the design. Note Kerigan’s butt in the screenshot below. Join me in shaking my head and wondering why on Earth they’d give her what looks like a painful wedgie (that somehow endures in her new QoB form, too). Realize that even the most badass female in gaming history (okay, okay, one of them, all right?) is there to cater to the armies of drooling teens who, sadly, still constitute the go-to audience for all games despite overwhelming evidence that’s no longer the case.

Gratuitous butt shot

Multiplayer

Coming Soon(TM).

Etcetera

From the pits of the Internet comes a concerning new trend which I like to call ‘self-entitlement’. It’s the erroneous belief that just because you can state your opinion, it also means not only that you should, but that everyone under the bloody sun has to agree with you or else. At least that’s the vibe I’m getting from browsing the SC2 forums these days.

Whine whine QQ.

While the story does has its flaws (which I’ve pointed out above), some of the disgruntled threads I’ve read on the forums seriously make me want to punch the OPs in the face. The amount of whining there is unbelievable, especially considering that most of the kids spamming “qq the story suxx qq” probably skipped most cinematics and couldn’t care less about the lore. But hey, bandwagoning is fun, ain’t it?

On the other hand, I did find some gems in the forums, like this thread that I shall save for posterity because it’s just that fun to read.

The screenshot to the left is from the EU forums. Much to my surprise, the US forums have already moved on.

Posted in English, Games, Hobby | Tagged , , , , , , | 2 Comments

Four things a therapist should never say

by Odeena Posted on March 13, 2013

1. You choose to feel this way

I can’t think of a more disrespectful thing to say to someone who’s in genuine distress. They tried to figure it out by themselves and failed, and so they’re hiring you, the therapist, to help them understand what the hell is going on. Barring pathological victimization (like Münchausen syndrome, for instance), nobody wants to feel like crap.

‘You choose to feel this way’ can be perceived as anything from light dismissal to outright accusation. I read a case once where a counselor argued that the client had developed an unhealthy obsession with their past and that was keeping them from moving forward. What she called ‘unhealthy obsession’ sounded a lot more like PTSD to me, given the abuse the client had gone through during their childhood. And that changes the equation altogether. You don’t invite traumatic memories back into your life, but they somehow wiggle their way back anyway. That’s why a therapist needs to address the root of the problem (i.e. make sure the trauma is fully processed) before pushing the client past it and towards recovery.

Of course, this isn’t restricted to PTSD sufferers only. Anyone who feels crummy and hires a therapist or a psychologist to help them figure it out will expect to be treated with respect. I’m pretty sure if there was a readily-available choice to correct the chemical imbalances in our brains, any of us would take it right away. It’s true that some people have near-complete control over their own thought processes, just as some people climb the Everest or win the Nobel prize. Just because it can be done, doesn’t mean everyone can do it – not without solving what triggered the inappropriate feelings it in the first place, at any rate, and even then it won’t be easy.

2. You’re nothing special

Want a sure-fire way to alienate your client? Tell them they’re nothing special. Sit through the rest of the session as they try to convince you otherwise. Consequently wonder why you’ll never see them again.

No two people are alike, but some people are more special than others – statistically, if nothing else. Take someone with an IQ in the 95th or even 99th percentile. Does that make them special? Or how about someone whose accomplishments really stand out, especially for their age group – say, a wealthy businessman or woman? Does that make them special? Where do you draw the line?

The answer to that question is surprisingly simple: whether special or not, whether plain as a wet carrot or teenage genius billionaire, everybody thinks they’re special in some way. It’s only natural. We’re each programmed to be the center of our own mental universe. We know more things about ourselves than anyone else, ever. And regardless whether it’s true or not, no-one likes to be told they’re just as plain and uninteresting as the next guy, especially if they’re in a vulnerable position. They’ve had enough invalidation already.

3. It’s not a big deal

This one is a bit trickier than the others because sometimes, it really isn’t a big deal. A therapist must, however, see any and every issue from the point of view of the client, too. Any object or event, however big or small, can become a trigger particular to that person. It’s not the therapist’s place to decide what is or isn’t important.

This should apply to almost anything the client talks about. If s/he brought it up, then it’s important to them and shouldn’t be dismissed as otherwise. There is, however, one exception when the client is obviously deflecting, but that’s another story.

This reminds me about a scene from one of the first episodes of Go on! where Matthew Perry’s character, Ryan, sees a man texting and driving and completely flips out. To anyone else, it might not seem like a big deal: the car is in an underground parking lot, goes at maybe 5mph and in a straight line. But Ryan’s wife died while texting and driving. Little trigger, big scene. See what I mean?

4. Others have it worse

Allow me to share an excerpt from a chat between me and my friends. I think it sums up my counter-argument perfectly.

failb0at: I don’t like this
failb0at: D:
messiah: others have it worse
failb0at: I know
failb0at: don’t make it any easier for me tho
failb0at: seriously
failb0at: that’s not an argument
failb0at: like
failb0at: I broke my leg and now I need to wear a cast
failb0at: you: STFU OTHER PPL CANT EVEN AFFORD A CAST
failb0at: 404
failb0at: logic not found

I’ll say again: we’re all programmed to be the center of our own mental universe. Our mental priority are the things that happen to us. I know over 40% of the people in my country are dirt-poor (source, article in Romanian) and I feel sorry for them, but that doesn’t mean I should base my whole life around that fact. Our household income is not enough for a living standard that other, more civilized countries, would consider ‘normal’ because the cost of services is practically doubled by bribes and do-overs. From my point of view, we could do better. And that’s what’s important here. We want to do better. So why channel our attention towards the people who have it worse?

It’s one thing to feel grateful for the things you have in life, but one should never, ever use guilt in order to bully someone else into feeling that gratitude. It doesn’t work that way. Yes, hardship can put things in perspective. When it’s you who lived through it. Not someone else.

DISCLAIMER: I AM NOT AN MD. This information is based on my personal experience and documentation. Don’t use it as a medical reference. There’s far more competent websites for that.

Posted in English, Psychology | Tagged , , , | 6 Comments

NSPIRON: inspiring ideas

by Odeena Posted on March 2, 2013

NSPIRON: inspiring ideas

NSPIRON is the brainchild of five creative, talented and dedicated people eager to leave their own footprint in the world of web design.

NSPIRON aims to offer fully-integrated web design and development, hosting and advertising solutions with a dash of branding and copywriting on the side.

In short, NSPIRON is awesome. And not just because I work there, either :)

If you want to help us out – which would be awesome of you, you star! – why not check our portfolio and tell the world how much you like us on Facebook?

Posted in English, Signal boost | Tagged , , , , , , , , | 2 Comments

Book review: Kristin Hannah – On Mystic Lake

by Odeena Posted on March 1, 2013

This is the stuff that women read. I have to believe that, otherwise I’d feel guilty for dabbing into a book like this at a time when my latest Romanian-language acquisitions gather dust on the window sill.

On Mystic Lake begins – at least in its .epub incarnation – with a two-page long list of reviews and endorsements. I have to say, after my previous brushes with chick lit (re: When Passion Rules), I was more than a little cautious. After all, Hannah is an NYT bestselling author – just like Lindsay (and incidentally, like R.A. Knaak, beloved butt monkey of the whole WoW community, or at least the part who reads).

Kristin Hannah - On Mystic LakeAs it turned out, however, On Mystic Lake was not only entertaining, but also surprisingly accurate in portraying, for want of a better way of saying this, human misery in its many incarnations. I read about what the characters felt. I felt what the characters felt. Once or twice, I almost - almost! – cried. And that’s a feat of strength for any book.

On the day she sees her teenage daughter off to England for a full semester, corporate housewife Annie Colwater’s world comes crashing down when her heartless husband, Blake, says he wants a divorce. After the typical begging, crying and knee-hugging, Annie decides to return to her hometown, Mystic – a once-prosperous logging community – in an attempt to distance herself from the two roles that had been defining her for the last twenty years, wife and mother, and find herself again.

The premise, if I may be so bold, is about as common and predictable as an M. Night Shyamalan movie scoring low on Rotten Tomatoes post-Signs. (Seriously. Just look at this guy.) Then again, a smart woman once said that there are no original ideas, just original people, and therein lies the great truth of writing: it’s not the story you’re telling; it’s how you tell it.

This is where Hannah succeeds where other writers fail: even though the plot is old as dirt, her writing is so compelling that it somehow works. You see who the characters are and what they’re going through, and you can’t help but wonder, how the hell are they going to pull out of this? And they do. Not all of them, but they do. And the ones who don’t just add to the feeling that this may very well be a true story about real people somewhere.

Here be spoilers.

The story works well enough, all the way until Annie finds out she’s three months pregnant. Aside from a few bouts of nausea, there are no signs to foretell it until she takes a blood test for an unrelated matter. Now – I may not have had any children of my own yet, but… three months? Isn’t that around the time a woman’s belly starts looking like she swallowed a kids’ soccer ball? (It is.) And what about all those missed periods? Sure, there’s talk of menopause, but… menopause at 39? Unlikely. One might chalk this up to Annie’s poor education or naivete, but she’s a Stanford graduate.

The three-month mark is set so that there’s absolutely no doubt Annie is carrying her husband’s child, and not that of her lover in Mystic, Nick Delacroix. To nip any potential suspense in the bud, it is also revealed that Nick had a vasectomy when the daughter and only child of his late wife was two years old.

Inaccuracy aside, the baby-as-a-plot-device thing does precisely what it’s supposed to do: it gets Annie together with her cheating husband, Blake. This is where everything gets painfully predictable. Annie and Blake try and fail to rekindle their flame, Annie’s pregnancy throws up some complications, but it all works out in the end. They split up for good this time, Blake has an epiphany (unconvincing though it is), and then Annie drives off more or less into the sunset to start a new life with the man she loves. Roll credits.

Now that the plot’s done with, let’s talk about the technique. Clearly, Hannah did her homework well. Her descriptions make you feel like you’re right there (seriously, look up ‘Mystic Lake, WA’ before you read the book; it’ll be worth it). What’s more, she puts Mystic and Southern California – the two main stages of the book – in contrast with a few clever turns of phrase where other writers would’ve taken several pages just to set the stage. Some of her paragraphs feel a little textbook, though – like she forcefully tries to integrate more than one sense in the description without really having anything to go on there. That doesn’t happen often enough to be bothersome, though.

The narration switches PoV a number of times throughout each chapter, and after  a while you can tell who’s who even if you don’t read the names. This – and I speak from experience here – is a trick that takes a long while to master. Hats off.

As for the characters themselves, it’s not an understatement to say that Hannah writes them so masterfully they feel like actual people one could run into in the street. They’re flawed and complex, and some of them are suffering but they refuse to let their grief be the one thing that defines them. Maybe it’s because the characters feel so real that I found myself fiercely agreeing or disagreeing with the things they said and did – and this brings me to the next point I’d like to bring up.

In the beginning of the book, Annie feels like she lost herself somewhere between her roles as a wife and a mother. She escapes her old life in California and returns to her hometown, where she reprises her role, only in slightly different circumstances. Another reviewer said that this was a major flaw. I disagree. In my humble opinion, Annie accomplishes just what she set out to do by coming to Mystic: she finds herself. She learns what makes her happy, what she wants, and how to get it. So she wants to be a wife and a mother. Well then, power to her! There’s a lesson here for all of us.

Remember how I said the book revolves around human misery? Well, On Mystic Lake is a book where everybody cries. A lot. You’d think Hannah would get tired of writing how “tears stung” someone’s “big, sad [or brown, or blue] eyes”, or how “a single tear” trickles down someone’s cheek. These phrases recur often enough to become noticeable, even mildly annoying towards the end. And since we’re on the topic of recurring words, so do “[s]he knew that…” as a sentence opener. Sometimes, they’re necessary. A lot of times, they aren’t.

Anyway, I’d surmise that this book works best for people who like Titanic or The Notebook and have a tissue at the ready whenever a wedding comes up on their favorite soap opera… and, surprisingly enough, it also works for some people who don’t.

Originality: ★★
Story: ★★★★
Execution: ★★★★
Re-read value: ★

Overall: ★★★½

Posted in Books, English, Hobby | Tagged , , , | 2 Comments

Signal boost. Re: Adrian Țiglea despre „monoparentalitate”

by Odeena Posted on February 26, 2013

UPDATE:
Ziarul „Adevărul” a publicat oficial scuze pentru articolul respectiv. E fain ce-au făcut, dar personal aș fi preferat să văd o retractare direct de la autor.

Când vine vorba de categorii sociale defavorizate de care să te iei, România nu duce lipsă: Săraci, orfani, țigani, bolnavi incurabili, handicapați fizic sau mintal, femei abuzate ș.a. Totuși, e prima oară când dau de un text care să judece atât de crunt părinții care își cresc singuri copiii. Un text scris de un „profesor de științe socio-umane” de 33 de ani, Adrian Țiglea. Un om aparent normal, cu hobby-uri aparent normale. Până când…

Monoparentalitatea, o rătăcire de fiinţă

[text preluat așa cum a apărut pe site-ul adevărul.ro la data de 26 februarie 2013]

A creşte într-o familie cu un singur părinte este acelaşi lucru cu a fi bolnav de leucemie: un atac la demnitatea umană, o desconsiderare a bobului de dumnezeire din individ, o violare a intimităţii de a fi fericit, o stare perpetuă de oboseală metafizică, o insomnie a optimismului, o sucombare a bucuriei de a respira.

În majoritatea cazurilor, familia monoparentală nu este apanajul destinului funebru, al unui Dumnezeu mâniat pe creatură ori a unui virus cosmologic.

Se întâmplă că oamenii nu se cunosc bine pe ei înşişi, cad pradă prejudecăţilor sociale şi purced a zămisli fără a se interesa câtuşi de puţin de fenomenologia copilăriei. Pentru că generaţii întregi de fiinţe umane au plăsmuit urmaşi dintr-o pură imaginaţie a trupului, s-a împământenit gândul că un prunc poate creşte oricum, important este să-i dai viaţă.

Lăsând la o parte accidentele de sămânţă, de cele mai multe ori hotărârea de a avea un copil este una iraţională, fără a anticipa metamorfozele obligatorii de fiinţă care trebuie să însoţească identitatea părinţilor.

Nu mai vorbesc despre faptul că educarea unui copil nu ar trebui să fie un proces care se învaţă din mers. În absenţa unor lecturi solide de psihologie a copilului, fără o disciplinare serioasă a emoţiilor personale ale părinţilor, nu există mari speranţe pentru soliditatea viitoarei familii.

Monoparentalitatea a devenit un fenomen de masă, aşadar devianţa şi-a cucerit legitimitatea socială. Oamenii sunt într-atât de absorbiţi de sinele propriu, încât sunt în stare să iscodească infinite scuze pentru această umbră socială: şomaj, greutăţile vieţii, incompatibilităţi sexuale şi emoţionale, îndrăgostiri subite sau modulări neaşteptate ale poiectului de viaţă, care nu mai sunt compatibile cu weltanschauung-ul celeilalte jumătăţi mature a familiei, fapt care legitimează aventura divorţului.

De cele mai multe ori, adulţii deveniţi părinţi continuă să asume aceleaşi personalităţi precum cele de dinainte de a avea un copil, uitând că viaţa lor se împarte, asemeni vieţii unui pios creştin, în două emisfere: înainte şi după; în speţă, înainte şi după naşterea copilului. Nu mai vorbim despre faptul că viaţa unui om începe odată cu plămădirea sa, cele nouă luni de pre-fiinţare fiind vitale pentru dezvoltarea psiho-afectivă a viitoarei fiinţe.

Părinţii nu ştiu, adeseori, că fiinţa umană are o sensibilitate deosebită, ea purtând, mai mult sau mai puţin conştient, întreaga sa existenţă, întipărite în osatura personalităţii sale emoţionale, experienţele primilor ani de viaţă. Formula futilă cei şapte ani de acasă adăposteşte, de fapt, creuzetul viitoarei personalităţi adulte. Tot ceea ce vom respira de-a lungul vieţii noastre, din perspectiva sănătăţii emoţionale, îşi are roadele în copilăria mică, urcând apoi, prin adolescenţă, către tinereţe.

De multe ori, părinţii, mai cu seamă atunci când copiii le sunt mici, uită de prezenţa, alături de cuplul lor, a unui suflet distinct, înzestrat cu potenţialităţile proprii unui om matur, a cărui bună sau rea aşezare în fiinţă, de mai târziu, depinde în mod substanţial de atmosfera familială, de tălăzuirea ori de temperarea dezacordurilor inerente vieţii de cuplu.

Astfel, părinţii sunt chemaţi să respecte o sumă de reguli vitale întru buna desfăşurare a vieţii rodului sau roadelor trupurilor lor (să nu uităm, copiii iau naştere prin unire trupească, dar, pentru a izbuti să crească frumos, au imperios nevoie de unirea emoţională a cuplului): să nu se certe în faţa copilului, să îşi manifeste afectivitatea unul faţă de celălalt şi faţă de fiinţa pe care au deversat-o în lume, să fie sinceri cu propriul copil, care nu trebuie tratat ca un puşti indolent, dimpotrivă, se cuvine a fi asumat ca un om cu personalitate de sine stătătoare, demn de respect, iubire şi admiraţie.

Iniţial, copilul învaţă să devină om prin imitaţie, fapt pentru care el îşi urmăreşte foarte atent părinţii, chiar şi atunci când pare a se juca în lumea sa, căutând să înveţe formulele adecvate devenirii întru fiinţă.

Este o infantilitate să credem că celelalte instituţii sociale şi strada influenţează în substanţă fibra unui om. Adevărul unui om, dumnezeirea sau absenţa celestului din fiinţa sa trebuie căutate în gesturile părinţilor, în cuvintele, tonul şi privirile lor, în seninătatea sau certurile familiale.

Monoparentalitatea este un păcat ontologic nu numai din raţiuni economice. Sociologii au demonstrat că o familie cu un singur părinte – copiii fiind crescuţi, în majoritatea cazurilor, de o mamă singură – se află la limita de jos a sărăciei, fapt care antrenează numeroase ambiguităţi de natură organică. Dar, adevărata fractură vizează sufletul copilului, implicit pe cel al viitorului adult. În primul rând, vorbim despre disconfortul afectiv creat copilului care, comparându-se cu colegii săi, descoperă disidenţa ontologică în care a fost aruncat fără voia sa. În al doilea rând, a trăi cu un singur părinte este sinonim cu a te ruga unei jumătăţi de zeu.

Cum fiecare părinte joacă un rol precis în dezvoltarea psihologică a copilului, absenţa mamei ori a tatălui handicapează copilul, pentru toată viaţa, de acel surplus de fiinţă, necesar reuşitei existenţiale. Pentru că, şi asta se uită adesea, oamenii care izbândesc cu firea în viaţă – şi care reuşesc această performanţă cu cât mai puţine sacrificii de ordin emoţional – sunt aceia care nu poartă în ei rănile deschise ale separării părinţilor.

De cele mai multe ori, în loc de a se concentra asupra dezvoltării proprii şi a se bucura de sinele lor, aceşti tineri sunt măcinaţi de dureri nevindecabile, cauzate de handicapul emoţional dobândit ca urmare a absenţei unuia dintre părinţi.

Este ca şi cum ai trăi cu o fereastră spartă în suflet: adeseori te trage răceala, iar depresiile nepoftite se strecoară cu uşurinţă printre cioburile împlântate în fiinţa ta. Şi, în loc de a se izbăvi existenţial prin construirea unor familii proprii, fericite şi sănătoase din punct de vedere emoţional, adeseori aceşti oameni abuzaţi sufleteşte de drama monoparentalităţii ajung să îşi şchiopăteze propria familie sau aleg să nu se căsătorească niciodată.

Trecutul, în loc să fie o proptea, a devenit o încremenire în durerea de suflet. Viaţa lor semănând astfel unui mormânt care îşi aşteaptă în fiecare clipă ţărâna umană. Şi nu este doar o metaforă canceroasă, este reflexul hiperbolizat al unui adevăr existenţial. Aveţi, grijă, deci.

Aș fi curioasă de ce frustrări a avut parte acest personaj ca să înșire elucubrațiile* de mai sus. Adică nu. De fapt, nici nu-mi pasă. Ca să ai un blog personal pe un site de calibrul Adevărului ar trebui să-ți dai seama cât de jalnic ești dacă lovești fără nici o discriminare în niște bărbați, femei și copii care de multe ori n-au nici o vină că s-a ajuns într-o anumită situație. Ar trebui să știi că nu te scuză nici formulările ușor aberante de genul „oboseală metafizică” sau „păcat ontologic” (ce-i aia?), nici cuvintele nemțești, nici tentativa fascistă de a spune că cei care n-au citit psihologie infantilă n-au voie să facă copii, nici „dumnezeirea” pe care o invoci gratuit de atâtea ori.

Dacă textul de mai sus n-ar fi dispărut subit în aceeași după-amiază în care a fost publicat, poate l-aș fi trecut cu vederea. În cel mai rău caz aș fi lăsat un comentariu direct pe site. Așa însă, pe lângă superficialitate și nesimțire, autorul a dat dovadă și de lașitate. De acord: omul și-a exprimat părerea, chestie garantată până la urmă de libertatea de exprimare din constituție. Dar ce-a făcut după e la fel ca și copilul mic care dă cu piatra și fuge: nu știu, n-am văzut, n-am fost eu. Și asta nu e OK.

Nu e OK ca acest individ să-și măture gunoiul sub preș, să pună o cruce deasupra și să-și vadă liniștit  de viață și de blogging ca și când nimic nu s-a întâmplat. Nu e corect. Așa că mă alătur și eu altor bloggeri de la noi care au dat deja drumul textului din nou pe Internet (singurul pe care Google l-a „agățat” deja este Marius Cosmeanu, dar sunt convinsă că mai sunt și alții), în speranța că bulgărele de zăpadă o să se rostogolească, o să crească și o să provoace – dacă nu o scuză – măcar o conștientizare de către omul respectiv a faptului că a dat-o-n bară. (Și, ca un adaos strict personal, că mi-a jignit doi oameni dragi cu care dânsul, cât e el de profesor universitar, n-o să se compare niciodată.)

* Pentru cine nu știe, luați definiția de-aici. 

Posted in Rants, Romanian, Signal boost | Tagged , , , , | 5 Comments

Cui nu-i e frică de dentist?

by Odeena Posted on February 24, 2013

N.B.: Se poate întâmpla oricui. Grijă mare.

Vara trecută am avut ceva probleme la o măsea. Probleme serioase, pentru care a fost nevoie de obturație pe canal. Știți voi: chestia aia nasoală pe care n-o să o descriu grafic. Oricum, important nu e ce s-a întâmplat în timpul ei, ci înainte. Și după.

Toată povestea a început de la o carie. Una mare, de care nu m-am dat seama până când a început să doară ca un șut în părțile moi masculine. A continuat să doară și după prima intervenție (văzut despre ce e vorba, curățat, pus medicament), și după a doua (obturația propriu-zisă). Apoi a început să mă doară maxilarul, direct sub măseaua în cauză, și să simt că începe să se umfle ceva pe-acolo – chestie pentru care mi s-a sugerat o radiografie panoramică.

Până aici, toate bune. După radiografie mi s-a spus că măselele mele de minte sunt culcate și, tl;dr:, de-asta mă doare. Am văzut și eu pe radiografie cum stătea treaba cu măselele, dar pentru că eram pe punctul de a pleca în concediu și eu, și doctorii de la cabinet, am zis să o lăsăm pe mai târziu. Și bine am făcut, pentru că problema nu era de la asta.

După o cură de cinci zile cu Ibalgin (un Nurofen mai rapid și mai roz), durerea a cedat. Două săptămâni mai târziu m-am întors din concediu, iar alte două săptămâni mai târziu am terminat cu măseaua respectivă (verificat obturațiile, plombă, ura! și la gară).

Peste încă o săptămână, aceeași măsea a început să mă doară în draci.

De data asta am făcut o cură de șapte zile cu ampicilină și algocalmin. De prin ziua a patra am scăpat de durere – de tot, am sperat încă o dată, în sfânta naivitate a pacientului pe care îl ia cu bâțâieli de fiecare dată când aude o freză*.

După intervenția următoare însă (plombă la măseaua de lângă), durerea a început iarăși. Ghinionul a făcut ca la o zi după intervenție să fie nevoie de o deplasare până la București (parțial interes de serviciu)**.

Au urmat două zile de suferit câinește, apoi un alt control, apoi concluzia că mă doare măseaua de lângă cea cu canalele obturate fiindcă am făcut o reacție nasoală la plomba pusă acolo. E posibil să sară durerea de la o măsea la alta, nu zic nu. Am pățit-o cu alte ocazii și am auzit și pe alții vorbind de asta. Am crezut, am mai luat pastile, mi-a trecut.

Ca să nu mă întind aiurea cu joaca de-a „uite durerea, nu-i durerea”, de Crăciun am stat cu fiole de algocalmin, de Revelion am zis că-mi pică după ce am mușcat mai zdravăn un fel de șnițel cu textură de gumă de mestecat (la Popasul Vânătorilor din Bușteni e hit-and-miss: o masă e excelentă, următoarea te face să te întrebi de unde au răzuit ce ți-au pus în farfurie), iar în ianuarie am dat-o-n papuci de treabă și, cu mâna la falcă și cu o nouă radiografie panoramică în tașcă, m-am dus la o clinică mai mare.

Au urmat apoi nu una, nu două, ci trei descoperiri nasoale pentru toată lumea, dar mai ales pentru mine. (Atenție, explicit. Dați skip dacă nu vă place.)

  1. Aveam un motiv cât se poate de legitim să mă doară măseaua aia, fiindcă sub plomba de ciment se făcuse infecție. Și asta pentru că…
  2. …din cele cinci canale dentare pe care le avea măseaua (aparent, se mai întâmplă) erau obturate doar trei, iar celelalte două încă aveau rămășițe de nerv care dureau al naibii. Asta ca să nu mai spun că…
  3. …infecția se întinsese inclusiv la rădăcina dintelui și făcuse pungă.

N-oi fi eu cine știe ce somitate în domeniu, dar până și eu știu că dacă aș fi rămas cu măseaua aia așa e foarte posibil să fi apărut alte complicații. Se poate ca problema să fi fost de la faptul că la măseaua în cauză au lucrat doi doctori (unul a făcut obturația, celălalt a pus plomba). Se poate ca unul sau amândoi să nu se fi așteptat să fie cinci canale în loc de trei (nici doctorul care a refăcut toată lucrarea nu le-a observat de la început, ascunse sub toate fericirile care se strânseseră acolo). Se mai întâmplă, nu?

Ce nu pot să înțeleg, în schimb - sub nici o formă – e cum se face că din august până în noiembrie nu s-a gândit nimeni să mai ceară o radiografie fix pe dintele ăla ca să vadă despre ce e vorba, sau că un pacient a venit cu durere la o măsea și i s-a spus că îl doare altă măsea***.

Cât costă să-mi repar măseaua respectivă? Cât un set nou de anvelope all-season, inclusiv roata de rezervă. Am bafta să-mi pot permite asta, dar nu pot să nu mă gândesc, fir-ar a naibii de treabă, ce fain ar fi fost să pot folosi banii ăia pentru altceva. Pentru anvelope noi, de exemplu. De care am mare nevoie.

_______

N-am numit pe nimeni fiindcă orcine poate greși. Una peste alta am avut parte de tratament bun la cabinetul de care vorbesc (atunci când mi-a lucrat doctorul care îl deține, cel puțin; celălalt e cel cu „nu e timp”).

_______

* Cine a fost la clinicile stomatologice de stat de prin anii ’90 știe ce zic.

** Ca o coincidență interesantă, tot la București am discutat cu o prietenă care fusese într-o situație asemănătoare la un moment dat: nerv scos, obturație de canal, durere sfântă. Prietena respectivă își făcuse o radiografie și fusese la un alt dentist, care descoperise o pată la rădăcină. Cu alte cuvinte, făcuse infecție. Asta mi-a dat de gândit.

*** Și, tangențial, cum se face că am întârziat la o programare din cauza traficului și apoi mi s-a lucrat altundeva fiindcă „nu era timp” pentru lucrarea principală – care durea ca dracu’, apropo – iar apoi am fost expediată când următorul programat nu venise încă (și cu morală pe deasupra). Asta, deși de fiecare dată când am venit la timp am așteptat de la douăzeci de minute în sus.

Posted in Rants, Romanian, Signal boost | Tagged , , , , | 4 Comments

Bine faci, bine găsești

by Odeena Posted on February 19, 2013

„Tratează-i pe alții cum vrei să fii tratat la rândul tău”, spune Regula de Aur (nu, nu asta). „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, zic unii că ar fi zis Iisus la un moment dat (Mt. 22, 39). „Caracterui cuiva se vede în felul în care îi tratează pe cei care nu pot face nimic pentru el,” spune Malcom S. Ford (și alții). Cuvinte faine pe care majoritatea trebuie să le fi auzit cel puțin o dată într-o formă sau alta. De pus în practică, în schimb… mai greu.

Astăzi o să scriu despre fapte bune venite din senin. An Act of Random Kindness, cum spunea celebra replică a lui Morgan Freeman în filmul Bruce Almighty. După toată negativitatea din ultimele postări, cred că e cazul să mai schimb puțin foaia. Până la urmă, viața nu e cu totul de rahat… și dacă n-ai grijă, momentele nasoale ajung să ți le strice și pe alea faine.

Încep cu o poveste din București, 2007. Primul semestru la prima facultate, prima dată când plec de-acasă mai mult de două săptămâni la rând. Previzibil, încep cu stângul: mese pe sponci, țigară de la țigară, cafea cât încape. Consecință firească, într-o dimineață de luni, la cursul unui prof de treabă, mi se face rău. Mă scuz și plec. Facultatea e la etajul șase și liftul nu merge. Mă simt de parcă sunt pe o șalupă de pescuit în mijlocul Dunării pe vânt puternic.

Norocul face să întâlnesc o femeie de servici(u?). În disperare de cauză și fiindcă n-am pe nimeni suficient de apropiat la care să fac apel, o întreb: nu vă supărați, de unde se poate lua ceva de mâncare? Am vreo trei lei la mine, suficient pentru un pateu cu brânză sau ce-o fi. Doamna respectivă mă cheamă în cabina micuță în care își ține măturile și etc., îmi dă o jumătate de covrig (n-are mai mult) și stă cu mine până îmi revin suficient cât să cobor cele șase etaje și să plec spre casă.

Din același registru: Osaka, 2008. Din motive obiective am nevoie de ceva de la o farmacie. E seară, cam pe la ora șase, și campusul nostru e literalmente cocoțat în vârful muntelui și fără nimic în jur. Plec singură haihui, doar-doar am noroc. Pe drum văd o familie care coboară din mașină (mama, tatăl și o fetiță). Mă hotărăsc să-mi încerc norocul și îi întreb, în japoneza mea de clasa întâi, unde găsesc o farmacie totuși. Fetița e trimisă în casă și cei doi mă întreabă ce-am pățit (nu e nimic grav), mă duc cu mașina până la farmacie și îmi urează sănătate la despărțire.

De ce contează? Pentru că, de multe ori, problemele altora te lasă indiferent deși un minim de efort poate să facă diferența între o poveste nașpa și una din care toată lumea are de învățat câte ceva.

Tokyo, 2009. Primăvară. Juma’ de oră de ploaie, zece minute de senin. Iarăși ploaie, iarăși senin. Eu și un amic plecăm de la cămin spre un magazin de lângă gara de tren/metrou (~10 minute de mers cu bicicleta), fără umbrele fiindcă e greu să balansezi o umbrelă pe bicicletă și să fii atent la pietoni în același timp*. Pe drum începe să plouă. Ne oprim la o barieră peste calea ferată, plângându-ne unul altuia (în engleză) cât de nașpa e vremea și că ar fi trebuit să ne luăm măcar o șapcă, ceva.

La un moment dat, o doamnă bătrână de lângă noi, japoneză, care nu pare să înțeleagă boabă de altceva, își întinde umbrela până ne-a acoperit și pe noi. Nu mult, doar până se ridicat bariera. Îi spunem amândoi Sumimasen, arigatō. Zâmbește și pleacă mai departe.

De ce contează? În Japonia ești invizibil. Am scris despre asta acum câțiva ani, chiar de la fața locului. Fiecare își vede de treaba lui. Gaijin-ii se bucură, poate, de ceva mai multă atenție, mai ales în zonele prin care turiștii nu se prea aventurează, iar unii tineri cred că e extrem de amuzant să strige „America fuck!” după tine. Deci gestul făcut de doamna în vârstă e cu atât mai fain.

Timișoara, sfârșit de 2012 sau început de 2013, nu mai țin bine minte. Seară. Ploaie. RATT-ul intârzie, fiindcă asta face RATT-ul de obicei. O doamnă mă întreabă pe unde vine spitalul Cutare. Îi explic și eu, îi explică și doi pensionari care așteaptă și ei tramvaiul: luați orice tramvai spre dreapta, coborîți peste atâtea stații, mergeți până în punctul cutare și ați ajuns.

Douăzeci de minute mai târziu nu se vede nici un tramvai, deși e o linie pe care circulă tramvaiele 5, 6, 8 și ceva dubioșenii care merg spre Șag sau Freidorf (n-am avut ocazia, nu știu exact). Eu, una, mă întreb de ce naiba n-am venit cu mașina, ca de obicei. Apoi îmi aduc aminte cum stă treaba cu locurile de parcare în Bălcescu: prost. Ca în toată Timișoara România, de altfel. Așa că mă hotărăsc să-mi bag ce n-am și să iau un taxi.

Și îmi aduc aminte ce a zis doamna de lângă mine. Îi spun: și eu merg în direcția respectivă, vreau să iau un taxi, veniți cu mine? Doamna acceptă și plecăm împreună. Pe drum aflu că e din alt oraș, că și-a pierdut singurul copil, că sora dânsei e bolnavă în spital și că doctorii au trimis-o în fugă până la farmacia Cutare ca să cumpere niște chestii elementare pe care nu le aveau pe stoc, deși ar fi trebuit. Are o mamă bolnavă acasă și are probleme cu inima. Mi se face milă. La spital, plătesc și coborâm amândouă. Doamna mă întreabă de câteva ori cât să-mi plătească. Zic că nu-i nimic, îi urez să fie totul bine și plec.

De la spital până acasă sunt vreo zece minute de mers pe jos și plouă sfânt.

De ce contează? Pentru că nu știi niciodată cine e omul pe care îl ajuți și un gest mic poate să-i dea eventual acea brumă de curaj să mai treacă peste încă o zi.

Cineva îmi spunea la un moment dat că sunt 99% șanse să dai peste un escroc care să profite de tine, dar părerea mea e că merită să riști pentru restul de 1% care chiar au nevoie de ajutor. Nu sunt naivă și n-aș fi pus botu’ la povestea cu tanti din Slovacia/Slovenia și insulina, dar în mod cert m-aș fi oprit să o ascult. Asta pentru că sunt mult prea mulți oameni care nu o fac, nici când ar fi nevoie. O demonstrează efectul de bystander (sindromul Genovese), o aberație a societății moderne în care trăim unii în cârca altora și ajungem să nu fim în stare nici măcar de un minim de empatie față de celălalt.

Iarăși, sunt conștientă că nici un om rezonabil nu se poate aștepta ca restul societății să-l trateze bine doar pentru că el e un „om bun”. Nu mă consider un om bun, neapărat; doar realist (și pe undeva un pic prea cinic pentru vârstea mea). Și totuși, deși am trecut prin tot felul de rahaturi, încă mai am un dram de încredere în omenire. Probabil fiindcă omenirea e ca un pom cu fructe pe jumătate putrezite și îmi dă o bucurie fantastică să mai găsesc unul întreg din când în când.

* În Japonia, bicicletele circulă prin lege pe trotuar, nu există piste și uneori trotuarele sunt late de abia un metru. Mai multe despre asta, aici. 

Posted in Romanian | Tagged , | 2 Comments

Ani de liceu, cu absențe la română…

by Odeena Posted on February 14, 2013

Aud în ultima vreme tot mai multe voci care blamează sistemul de învățământ preuniversitar. Ascult, citesc și mă minunez. Nu că se spune ce se spune, ci că a fost nevoie de douăzeci și… de ani de impostură și abrambureli până să se prindă tot boboru’ că ceva pute. Și nu numai metaforic.

Aud de asemenea laude de sine cum că „noi” asta și „pe vremea noastră” ailaltă. Vorbesc oameni nu de 40 de ani, ci de 25. Adevărul e că au trecut vreo șase-șapte anișori și reforme fără număr de când a terminat generația mea (promoția 2006), dar dacă analizăm totul la rece se vede clar că declinul din învățământ nu e nici subit și nici radical, așa cum vor unii sau alții să se creadă.

Că liceenii nu învață am mai zis. Era vorba de liceenii din 2012. De data asta o să vorbesc de liceenii de prin 2002.

Am terminat o clasă cu profil de matematică-informatică. De ce? Fiindcă ai mei au considerat că e „de viitor”, chiar dacă nu prea aveam înclinații spre asta. Ca atare, patru ani de zile am învățat matematică de mi s-a acrit și trei ani de zile am fost olimpică la aceeași materie. Cu mențiune, chiar. Pentru că subiectele erau făcute în asemenea hal că dacă luai 6-7 puncte din 30 luai mențiune, iar cele 6-7 puncte se luau aberând cumva tangențial la subiect.

Matematica de la clasă se făcea la un nivel mediocru și toată lumea (care își putea permite) făcea pregătire. La pregătire se lucra pe de-o parte cu „vârfurile” (doi olimpici naționali plus încă vreo doi-trei cu potențial, între care m-am nimerit și eu trei ani de zile deși eram pe post de băgător de seamă mai mult) și în rest… nu prea. Colegii din alte grupe de pregătire îmi povesteau cum copiază textul problemei, apoi rezolvarea de la coada manualului sau a culegerii, apoi li se explică ce și cum. Poate. La clasă primeam și teme, care nu erau verificate niciodată.

De fapt, matematica fără finalitate a fost una din marile mele nemulțumiri de când aveam cin’șpe ani și mă întrebam contrariată: „Bă, da’ asta de ce îmi trebuie?”. Cum ziceam într-un rant pe vechiul meu site (Zona 31) pe undeva prin 2005: cu ce te încălzește că rezolvi zece, cincizeci, o sută de sisteme de ecuații? Aplici niște tipare. Obții niște numere. Atât.

Cealaltă specializare, în schimb – Informatica – se făcea dumnezeiește. La informatică puteai să iei nota doi dacă profesoara era „în toane”. Cu toată seriozitatea, însă, informatica noastră era, în mare, matematică aplicată. Iar evaluarea la vârf față de ce făceam la clasă era complet nerealistă. La olimpiada județeană de informatică dintr-a noua tot județul a luat zero puncte.

Să nu se înțeleagă cumva că limba și literatura română era mai răsărită. Prin clasa a noua a fost o mică tentativă de a încuraja creativitatea și gândirea liberă. Într-a zecea se dictau deja comentarii care trebuiau învățate și reproduse pentru notă. Creativitate? Zero. Spirit critic? Da’ de unde. Mai mult – să te fi pus naiba să ai altă părere decât cea care ți se dădea cu lingurița. Țin minte și acum cât m-am contrazis cu profesoara fiindcă ea considera că Odă: În Metru Antic a Eternului și EnervantuluiTM e poezie de dragoste doar fiindcă apare și un „ea” amărât pe-acolo, o dată.

Să nu mai spun că textele și romanele pe care le aveam de citit erau plictisitoare… ceva de speriat. Și spun asta ca dublu olimpic național la română.

Văd oameni care se minunează dramatic cum de tinerii „nu mai citesc”. Vin și zic: cum pălăria mea să citească dacă primele lor contacte cu lectura sunt romane care nu le spun nimic? De acord, literatura română are clasici cât cuprinde. Dar asta nu înseamnă că un tânăr de 14-15 ani din anul 200x e în stare să citească cu plăcere despre un țăran care își bate nevasta (inclusiv gravidă fiind) până o face să se sinucidă, sau despre un tânăr care intră în delir într-un bordel, sau despre o femeie care își înșeală bărbatul cu interlopul de serviciu și până la urmă moare toată lumea.

Paranteză: cei care deplâng violența de la televizor ar trebui să-și amintească ce fel de scene se regăsesc în operele de mai sus. Bonus dacă le recunoașteți pe toate trei.

Există cărți frumoase, antrenante, interesante, despre care nu se suflă o vorbă în școală. Scrise de autori români (de la Constantin Chiriță, Mia Morogan și George Salomie la Radu Paraschivescu și Dinu Săraru) și străini (lista e prea lungă!). Cărți care ar merita citite de adolescenți și tineri fiindcă, în loc să le arate cât de nasol a fost trecutul și să le imprime idei perimate, îi fac să se simtă… altfel. Îi inspiră. Așa cum sunt sigură că dragii mei colegi de generație pasionați de lectură s-au simțit inspirați în egală de de Harry Potter, și de Cireșarii.

Tot apropo de limba română, aflu cu stupoare că pe site-ul Ministerului Educației se vând subiectele de la limba română cu rezolvări cu tot, sub formă de carte, memorator sau fițuică. Mai mură-n gură de atât nu se poate. Și, cu toate astea, tinerii „nu știe” să vorbească românește. Ar trebui să ne mai mire?

De limbile străine n-are rost să vorbesc prea mult. Fiind clasă de matematică-informatică, eu vorbeam engleză mai bine ca profesoara de printr-a zecea încoace și la franceză nu făceam mai nimic.

Restul materiilor importante se împărțeau în două categorii: învățat pe de rost (istorie*, geografie, biologie) și lucru separat „cu vârfurile” și „cu restul” (chimie, fizică). La ce mai rămăsese fie se trăgea mâța de coadă, fie se chiulea. Uneori la țigară sau la bere. Uneori cu proful.

Apropo de geografie, aveam o profesoară care dicta lecțiile din manual la fiecare oră și cu toate astea reușea să facă niște greșeli de limba română de rămâneam afiș. Iar la biologie am rămas doi ani la rând cu media 9. În primul an fiindcă n-am vrut să-i cumpăr un palmier pentru laboratorul de biologie (mi-a cerut expres asta și costa în jur de un milion juma’), iar în al doilea an fiindcă mi-a pus din burtă un 8 când eram plecată la examenul Cambridge, la București. Degeaba au venit ai mei la școală să conteste nota – respectiva era directoare, era în ultimul an înainte de pensie și nimeni nu vroia scandal.

În rest, era suficient să fii olimpic (național) la ceva și erai liber să faci ce vrei: să lipsești, să nu înveți la materii de rangul doi, să faci mișto de profi pe Internet (am antecedente de așa ceva încă dintr-a noua :D). De printr-a unsprezecea, multă lume fuma, uneori cot la cot cu profesorii în spatele sălii de sport. Într-a douăsprezecea veneau copiii de clasele 5-6 să ne ceară țigări. Iar la olimpiade se trăgeau uneori chefuri de speriat. Cu alcool și toate cele.

Ar mai fi multe lucruri de spus – care, poate, ar pune în context anumite situații (n-ar mai părea așa ciudat cum de elevi de clasele 8-9 ajung în comă alcoolică, de exemplu) și ar supăra anumite persoane care se știu cu musca pe căciulă din perioada aia. Impostori și nebuni se găsesc pe absolut toate palierele sistemului de învățământ și e al naibii de greu să-i dai afară**. Dar, cum zic americanii… water under the bridge.

______

* Istoria mi-a fost materia cea mai dragă în liceu. Datorită unei profesoare care s-a ținut  de mine într-a noua până m-am dus la olimpiada județeană – fără chef, fără să mă pregătesc prea bine și fără nici o așteptare – am ajuns să călătoresc patru ani la rând prin țară la finalele naționale. Respect d-na M. 

** La o școală dintr-un oraș anume era o profesoară suferind de schizofrenie paranoidă și neaflându-se sub tratament. Din câte știu, încă mai este. Probabil n-a făcut scandal la presă nici un părinte până acum.

Posted in Rants, Romanian | Tagged , , | 6 Comments

Book review: Johanna Lindsey – When Passion Rules

by Odeena Posted on February 9, 2013

Digging through my old drafts, and this is what I found. Long time no English post. 

I love to read. I’ll read anything, provided it’s good enough to keep me entertained from start to finish. I couldn’t say how many fiction books I abandoned and gave away because I caught myself yawning fifty pages in. Many. Lots.

It happened with my favorite authors (Terry Pratchett’s Tiffany Aching series is a good example – not a bad series per se, just really, really not my cup of tea). It happened with authors I never heard about (Paul Sussman’s Lost Army of Cambysses had a paper-thin plot that was so painfully predictable towards the end I just couldn’t find it in me to finish it). It happened with Fifty Shades of Gray, because no amount of hot porn can make up for a poorly-written floormop of a female lead.

When Passion RulesWith that in mind, Johanna Lindsey’s When Passion Rules is a book that did manage to keep me entertained from start to finish. Not because it was good by any stretch of the imagination, but because five pages in I started to ask myself just how low you can set the bar as a writer and get away with it.

The answer? So low not even James Cameron can find it.

When Passion Rules is a Ruritarian romance set in the Eastern European kingdom of Lubinia somewhere during of or immediately after the Napoleonian Wars. Although I suppose Lubinia is a fictional country, there does seem to be a vilage in Poland that bears the same name. Not that it matters much; Lindsay’s Lubinia is the quintessential Eastern-European kingdom stuck in its medieval ways while the Western countries happily  march on towards the modern age. 

Thanks to Open Letters Monthly for the term Ruritarian romance. I had no idea that’s a thing.

The story, in a nutshell: eighteen years ago, the notorious assassin Rastibon, a.k.a. Leonard Kastner, is hired to off the newborn heiress to the throne of Lubinia, Princess Alana, while the king is away to mourn the queen’s death at childbirth. Softened by the infant’s smile, Kastner takes her and flees to London, where he takes on the new identity of Matthew Farmer and raises her to be cultured, independent and proficient with all sorts of weapons so she can defend herself should the need ever arise. He also founds an orphanage, because apparently a baby’s smile can turn even a ruthless assassin’s heart into mush.

Here be spoilers.

Fast-forward to Alana’s eighteen birthday and the three-pronged dilemma she faces. Should she continue to teach at her ‘father”s orphanage? Marry a nobleman she’d been chatting with on the curb of the road every now and then? Or pack her stuff and head back to Lubinia to prevent a civil war by revealing herself as the lost heiress to the throne? Wait, hold the phone: Lubinia? Civil war? Heiress to the throne? Why, yes! The revelation comes out of the blue for Alana, who throws a hissy fit but eventually decides to sacrifice herself for the greater good of ‘saving lives’.

Therein lies the first major plot hole of the book (if one doesn’t count Rastibon/Kastner/Farmer’s sudden change of heart): why would he even care what happens in Lubinia since both he and Alana have been living happily in London for eighteen years? There is not so much as a hint at Kastner’s patriotism up to this point, and none after it. Yet suddenly, he cares about saving the lives of his former countrymen enough to put his adopted daughter through an enormous risk since, y’know, this is the country she was nearly assassinated in before she even learned to crawl.

Anyway.

Alana has a baby bracelet with her name engraved on it that she can use to prove to the king, who has since remarried, that she is the real princess. In a convenient turn of events, the bracelet gets stolen when she, Karsten and an adopted orphan are stopped on their way to Lubinia by a patrol of royal guards on horseback. Keep this in mind. This is important.

Soon, Alana and company reach the capital. Karsten lets himself be persuaded to not go with Alana once she finally tries to book an audience with the king. Once at the palace, however, Alana is dazzled by the captain of the royal guard (who also happens to be the leader of the horseback patrol who stopped them on their way to Lubinia). The captain is so handsome that it seems Lindsay herself rather than her character Alana is fawning over him in the text.

Alana takes him into her confidence, which turns out to be a mistake; instead of believing that she is the princess, the captain – Christoph – promptly arrests her for trying to pose as the princess, after which he proceeds to fondle her, then takes her to a cell and strips her almost naked.

I’ll stop right here to say that I’m sick and tired of works of fiction where this happens. Anyone who writes crap like this either has a fetish for the Stockholm syndrome or has never, ever met a woman who was sexually harrassed, abused or raped. It’s not romantic in any way, shape or form. It’s not how a man should get a woman to fall for him, or what a woman should learn it’s fine to put up with in any circumstance. It is not okay.

Yet somehow, throughout the belittling and near-physical abuse, Alana falls for this guy. Because he’s so handsome, no doubt; Lindsay comes back to his good looks and bastardly charm again and again, trying to show how the more he infuriates Alana, the more she feels attracted to him. They end up having sex – with the king’s blessing, which is all the more disturbing because the reader knows he’s Alana’s father – and then, Christoph becomes her guardian. Of sorts.

Around the same time, we’re also introduced to Christoph’s childhood friend slash overly-attached-girlfriend wannabe Nadia, who can’t understand why he won’t marry her. Like, ever. Apparently, the phrase ‘no means no!’ hadn’t been invented yet.

Meanwhile, Kastner tracks down the middleman who ordered him to kill Alana as a baby. The man, it turns out, is named Aldo. I’ll let that sink in for a second: the evil underling has the same name as Rupert Green’s character Aldo the Clown. Who is so famous even I heard of him.

There’s a next page, too. Just in case it wasn’t that obvious.

Pages: 1 2
Posted in Books, English, Hobby | Tagged , , , | 5 Comments

O întâmplare

by Odeena Posted on February 5, 2013

Îmi place să iau lumea la autostop. De regulă iau femei singure sau familii cu copii, dar am dat de oameni de toate felurile: o țigancă cu un băiat mărișor, mai multe femei care se întorceau de la un târg, un călugăr creștin-ortodox, un preot evreu, o vânzătoare de brânză, un băiat prost de tună (pe care l-am luat din același loc împreună cu două femei, mamă și fiică), un puști care n-a plătit nimic, o altă țigancă pe care am dus-o gratuit Sinaia-București și nici măcar „săru’-mâna” nu mi-a zis, o doamnă simpatică care povestea cum Mihai Constantinescu vine și cumpără miere de la dânsa de douăzeci de ani încoace, un polițist pensionat de la Criminalistică cu care am vorbit de turația optimă la motoare Diesel și cât de economică e metoda mea de a conduce economic… și așa mai departe.

E fascinant să întâlnesc tot felul de caractere și să aud tot felul de povești. Asta nu înseamnă că nu dau din când în când și peste genul de persoane cărora mai degrabă le-aș face vânt din mers. Totuși, e o artă și asta: să taci, să asculți și, din când în când, să spui ce vrea să audă celălalt de la tine.

Citeam mai devreme despre o întâlnire cu un astfel de personaj în tren. Asta mi-a adus aminte de o doamnă pe care am luat-o din Recaș vara trecută. La prima vedere n-am văzut nimic neobișnuit la ea: păr blond, vopsit, ochi albaștri, plinuță… Până pe la Coșteiu n-a spus nimic și nici eu nu am insistat prea mult cu vorba.

Discuția a început cu câteva apropo-uri voalate despre politicieni și primari. Neștiind ce culoare politică are ea, am tăcut și am așteptat până m-am dumirit că n-are rost să-mi fac probleme cu asta. Doamna avea o problemă cu „guvernul”. Păi cum așa? Păi guvernul i-a furat casa și pământurile (o problemă legată de succesiune, aparent). „Nasol,” am zis, trecând pe modul „consolator” (se întâmplă când un autostopist începe să-mi povestească din senin problemele lui existențiale, deci se întâmplă destul de des). „Păi da, nasol!” s-a aprins doamna. Și de-aici… bum.

Am aflat că guvernul o urmărește. Guvernul avea camere de luat vederi pe stâlpii din fața casei și o urmărea prin televizor. Mai mult! Guvernul, adică oameni de la guvern, veneau noaptea (tot prin televizor) și îi furau lucruri din casă (din povestea ei presupun că lucrurile dispăreau într-adevăr, ceea ce mă face să cred că soțul/băieții aveau ceva datorii cine știe unde). Și mai mult! Tot oamenii de la guvern, veniți prin televizor, îi furaseră copilul din burtă. Și tot așa.

Pe scurt, doamna în cauză era un caz bun de dus la Gătaia și lăsat acolo. Și era cu mine în mașină, ținând în mână o poșetă în care putea să fie orice, de la o sticlă de acid sulfuric la un cuțit de bucătărie. Atentă fiind la ce făcea cu poșeta, în loc să intru în Lugoj, am luat-o pe centură.

Apoi am avut un moment de ohshi-, fiindcă era posibil ca individa să creadă că vreau să o răpesc și să o duc la Guvern.

Până la urmă am virat pe prima ieșire de pe centură, care era o dantelă (nu pot să-i zic „stradă”) de vreo 500 de metri mai plină de gropi ca și caracterul anumitor persoane pe care n-are rost să le numesc aici (na că nu m-am putut abține). Spre norocul meu, cartierul în care stătea individa era prin aceeași zonă, așa că n-am scăpat decât cu două bucșe făcute praf. „Scăpat”, vorba vine, pentru că dacă eram o persoană ceva mai puțin maleabilă toată treaba se putea termina ceva mai nasol.

Morala poveștii (dacă-i musai să fie vreo morală) e că nu știi niciodată peste cine dai. Îmi zicea cineva la un moment dat că mă expun prostește luând oameni la autostop. Aiurea. Mă expun ori de câte ori ies din casă, pentru că societatea românească are oameni și „oameni”. În plus, dacă pot să mai fac un ban în plus de motorină și o faptă bună în același timp… de ce nu?

Posted in Romanian | Tagged , | 6 Comments